Arsita

Arsita

E cald si plang soselele
sub greutatea nevrozelor prinse la portofel,
e pustiu si n-avem aer
in aglomeratia pietrelor.

Ne metamorfozam ca doua umbre
prinse de chenarul vietii,
asteptand noaptea sa ne-nvie,
sa ne umple cu racoare.

E trist cum mor cuvintele
intr-o relatie cu omenirea,
e normal sa nu ne pese
cand arsita ne-agata de aceeasi gura de apa.