Prieteni

Ma bucur nespus ca am prieteni care ma lasa intre doua extreme si-mi imbraca imaginea in minciuni si scuipat.Poate ca eu nu sunt ca ei, o divinitate ce concureaza cu insusi universul prinsa intr'o oglinda sparta, poleita cu omisiuni si tradari inutile, dar de fiecare data cand ma baga in seama aruncand cu mici norisori roz in mine ma fac sa ma simt un micut zeu pagan, sau zeita mai bine zis ce a decazut si ea o data cu creatia devenita asemeni frunzelor - banalitati-.Imi place atentia aceasta ce ar vrea sa ma puna pe mine intr- o lumina monotona si vreau sa le multumesc sincer celor ce incearca sa ma acopere cu nisipuri imaginare pentru atentia pe care mi- o acorda, de altfel la fel de importanta ca si piatra de pe Lipscani.
Nici nu stiti ce haios este sa fi imbracat in cuvinte deochiate, in injuraturi prea penibile ca sa mai uimeasca pana si batrana de la 2.

As vrea sa-si aminteasca ca odata ei au fost si pupatori in cur, doar doar de-or obtine ceva in schimb.As vrea sa le revina macar un sfert din neuronul ce a ordonat sa fiu ridicata pe piedestaluri si implorata sa le acord atentie.

Si totusi, in fata acestui tablou ce nu ilustreaza decat ipocrizie mai pot sa ma amuz cu amaraciune vazand ce sufera creierasul unuia in supradoze de prostie.

Poate ca imi fac inima rea pe un pat de spital pe care am fost aruncata de o masina, dar as vrea macar sa se stie ca eu rad, nu plang, fie si inchisa in "propria lume" unde ma dau drept "zeita zeitelor".Eu macar imi recunosc propria conditie si scuip la randu- mi peste miile de minciuni spuse din nestiinta.

Ma bucur nespus sa stiu ca in lumea asta de prosti, eu sunt si mai idioata ca mai comentez si ca- mi mai pasa.


Am scris aceste randuri de pe patul unui spital, pentru aceia ce se bucura de ignoranta lor.

Va iubesc falsitatea imbracata in ipocrizie !... si ma bucur ca....

Suntem vanitosi, niste artisti cu aere de filosofi

Te-ai intrebat vreodata de ce traiesti?De ce zambesti tamb la soarele ce moare sub nori in perpetua schimbare?Nu.Si de ce ai face- o?De ce sa te gandesti la ceva ce iti depaseste intelegerea atunci ca ai o simpla explicatie "crezi si e posibil".Ai ajuns sa te multumesti cu banalul raspuns " asta e credinta" si ai uitat sa mai privesti lumea din spatele cortinei de cuvinte.

Poate un fotograf mai vede, o privire sfidatoare in copacul mut ce se topeste pe sub umbrele inselatoare.Poate un artist mai prinde dara de-ntuneric in marea de culori antrenate in dementa.

Dar ce rost are?Ce conteaza sa pui o intrebare cu raspunsul intr- o alta?Oricum dansam pe acelasi drum incetosat, cautand litere si mine de creioane arse pe care sa le asternem pe o foaie. Ne dam Prometeu intr- o lume de derbedei, de inapti cu aere de zei in speranta ca asa lumea va cauta ceva, ce nici noi nu stim ce...

Suntem artisti ce doresc cu disperare recunoastere pe o bucata de foaie, cuvinte si creioane de aur pentru trotuarele pavate cu minciuni.Vrem sa dobindim cunoasterea si ne cautam altereoguri de filosofi, doar doar om vedea si altceva decat prostie pictata-n culori mate.

Ne dam impresii de ganditori si pozam ca cersetori la poarta intelepciunii, cautand ceva in noi, asteptand litere sa ne imbrace, sa ne promoveze psihozele sa ne credem mai diferiti, fara credinta si speranta, niste pragmatici ironici ce ironizeaza pe alti prosti, uitand ca suntem tot niste maimute, coexistand in deziluzionare.

Si iar te intreb daca ti-ai pus vreodata intrebarea, pentru ce existi si de ce respiri, ca sa-mi dau si eu pentru moment aere de zeu, de Prometeu aburit de alcool, de ambrozia prostilor.Pun intrebari cu tente filosofice ca sa zic ca sunt mai sus, ca eu gandesc si ma interesez de viata cand defapt ea se intereseaza de mine.

Intunecati de credinta

As vrea un soare drogat sa lumineze aleea plina cu banci violate de umbre, sa vad si eu cum e sa mergi pe intuneric ziua.


As vrea si eu sa simt extazul fumului de tigara, adrenalina sticlei de vodka, moartea zeului schilodit ce da paganismului conotatii religioase cu scopuri bine definite in paharele de vin din fata preotilor smeriti.
Si nu mai inteleg cum de in timp ce soarele da nebunie celor ce inca mai au cuvinte, zeul ipocrit trimite ingeri schiloditi pentru scuiparea unui idol mult iubit, multi se roaga si mai spera la ideea ca cineva acolo sus chiar le da pe ce sa se cace si ii sterge si la cur.Si de ce te rogi, boule cu cap de berbec?Ca sa mai inghiti ambrozia amagirii, sa ai falsa impresie ca nu esti singur, ca nu tu depinzi de tine, ca totul e deja spus si facut si tu doar faci pasii spre sfarsit?De ce iti dai vagi impresii si sperante desarte pentru siguranta inimii tale ce poate face in orice secunda un atac de cord in pragul bisericii.
Dar in timp ce babele se plang si milogesc in fata altarului plin cu idolii ipocritului zeu, sfinti burdusiti cu alcool si fum fac industrie cu speranta si credinta. Si din prea inalti fericiti spalati in mir cu grasime de peste, ies vorbele de duh despre raul ce poseda, orice fiinta fara de credinta si uite cum mai scoate batranica un banut pentru parinte, ca deh, i-a spus ca dracul ii poseda nepotica si acum trebuie exorcizata si dusa la nebuni.

Degeaba speri si-astepti cu sufletul spovedit si curatit venirea odorii zeului ce naste paganism, credinta in tine e demult stearsa si inlocuita cu slavitul bucatii de lemn spalata in apa si scuipat sfintit.

As vrea un soare drogat sa ma faca sa orbecaiesc prin intuneric ziua, poate asa n-am sa mai vad credinta si are sa moara si prostia...

Visul unui AlterEgo

Cazi in brate largi deschise de umbre atarnate de soare si te intrebi la ce ti-e mintea, pentru ce iubesti si de ce nu uiti aleea arsa de ploaie.Te saruti cu litere schilozite, lipite de podeaua pe care mai calca demult, un inger schilozit.

As vrea sa stiu cum ar fi fost, o lumea ca aceea, prinsa intre patru pereti imbratisati de intuneric, tapetati cu literele unei nebune.Doar o camera simpla, plina cu vorbe goale, fara banci violate de umbre, fara copaci atarnati de pamant.

Dar asta nu era casa mea, era doar inima nebunei din mine, a normalitatii propulsate in uitare.Trebuia sa plec, inapoi in pragmatism, pe strazi infundate in injuraturi si alei cusute in alcool, pe bulevardele cu felinare rosii ale capitalei.Insa cum sa evadezi din propria persoana?Inapoi in realitate, inapoi intr- o schita lipita de o bolta, pe dosul unui zeu pagan.Cum poti sa scapi de propria nebunie?Prin vis, prin auto-amagire, prin nimic...

Sunt prinsa in propria persoana, in visul realitatii palpabile..

Cateva poezii de-ale mele

I
ne-am pierdut in imbratisari
si-am lasat prea mult, sarutul in frig,
iar acum iubirea e granit spulberat
sub laba inchegata in grasimea
unui Behemoth inecat in amintiri.

am lasat buzele sa crape
in sila strazilor cufundate-n primavara
si-au ars si cuvintele virtuale
in care se-mbata speranta.

cadea si dricul in scuipat de viata,
ne topeam si noi in mangaieri
ca amurgul sa-nghita mortii
si sa ne lipeasca totodata
pe-o eticheta de borcan
cu iubire data la reduceri.

mi s-a ars iluzia
si-a ramas doar scrum
inhalat de tine, infofolit intr-o tigara.
au murit soaptele,
s-au pravalit suspinele,
a ramas doar imbratisarea
in care inecam amorul vorbelor.


II

am lasat prea mult sarutul in frig
si-acum numai scrumul mai ne dezmiarda
buzele ce mor de dorul unei imbratisari.
am murit pe-o coala inecata-n minciuni
si nici axele unei placi nu mai avea
speranta pentru iluzia devenita realul palpabil.

si se intorc si copacii
sa lase amagirea sa persiste
printre soaptele perfide
unde martie e scapat in dizgratie
si lasat pe o poteca laturalnica.

acum ard cuvintele
pe-o perdea uitata peste bolta
in care noaptea e doar o doza de speranta
pe care se mai leagana cate-un vis betiv
prea chior sa mai apuce-o cale.

si iar ne-am pierdut
si ne cerem scuze
ca am uitat ce suntem,
privind acelasi peisaj monoton
in care secundele au fost
minutele unor fantasme.


III ( doar daca)

ar fi fost frumos sa fi ramas
macar un cuvant adevarat
printre minciunile rostite
in secunde devenite minutele unui raliu
cu fantasme amagite..

mi-as fi dorit sa fi stat
in aceeasi imbratisare calda
chiar si pe-o coala
prea plina cu sperantele desarte.

dar nu a fost sa fie
si banca a ramas scuipata
de aceeasi dezamagire beata
in care au cazut si visele unei fantasme beate.

acum dorintele sunt scrumul
unor stele prea ruginite
peste care desenezi,
pe acelasi perete de care se sprijina si luna,
un alt soare nenorocit
aprins de-o picatura de alcool.

doar daca am fi privit
poate n-am mai fi orbit pe moment
si totul ar fi fost
doar o alta poezie...

Atarn de Atele ce te Privesc

Atarn de ate, undeva intre multicoloritate si banalitate, asteptand pe- o alee laturalnica din infinit, pe aceeasi banca pe jumatate daramata.Ce?Nici eu nu stiu.Poate ca m-am saturat de ata neagra, poate ca mi-o doresc pe cea galbena, sau poate ca tot ceea ce vreau este inca un minut alaturi...
Se aude un trosnet, parca s-ar rupe si aceasta ata.Dar privesc mai bine, ea asa a fost mereu iar eu am atarnat de- un ciot ca o papusa pe jumatate distrusa, prefacandu-se ca nu stie ce asteapta doar pentru a vedea soarele cum apare revoltat de infidelitate.Pentru mine asta este, numai soarele se mai simtea inselat dar acum au aparut literele si altcineva a devenit centrul haosului, zambetul in jurul caruia cadeau minciunile.Si cum toata lumea parea sa fie geloasa, pe ceva demoralizat ce totusi mai visa, atele atarnau in van iubindu-te pe tine, asteptandu-te la capat de zi, impletite in virtualitate.
Asteptam si eu, dar parca totul nu mai avea nici un rost, prea multi la coada pentru acelasi borcan cu iubire la reduceri.Dar dintre toate atele, eu iti asteptam doar atingerea, macar eu inspiram parfum de primavara.

Presentimentele unei Fantasme

Presentimente

Privesc in jur si vad numai monotonie, un oras arborat in amagire asteptand cate un primar nou, un presendinte, pentru aceasta mizerabila capitala unde eu am ajuns sa joc pe post de fantasma.De prea multe ori am cazut in capcana unor ursitoare false ce se dau specialiste si-am ajuns cu mana in borcanul cu iubire data la reduceri.Si aveam si eu presentimentele mele, dar le-am renegat pozitia si-au ajuns in mintea mea un fals de care abuz ca sa-mi pastrez si doza de pragmatism.
Dar iata ca falsul nu era amagire ci purul adevar, un deja vú de doi bani pe care l-a avut candva o fantasma si nu a stiut sa profite de el.Si- acum ma inec in doze mici de disperare, date ca otrava cu picatura chinezeasca.
Poate e prea tarziu pentru iluzia renegata devenita peste noapte un real palpabil ipocrit si visele de-acum vor fi numai minciuni in care presentimentele sunt niste incertitudini declarate.Dar undeva intr- o minte bolnavicioasa sta aceeasi imagine dezastruoasa in care ne inchegam noi amandoi " o banca unde doi se sarutau".Poate candva vei afla si tu ce mult a insemnat acel frig unde ne inghetase sarutul si-ai sa vezi ca ceea ce cautai nu era decat iluzia mea...


Falsele presentimente...
As privi in jur dar mi-e teama si stiu ca am sa vad, numai pete de culori incinse aruncate pe-un damasc mucegait de catre un pictor neglijent.Si daca eu sunt acel pictor?Daca eu inec culorile in pragmatismul excesiv, in realismul prea negru pentru mine, prea monoton?Atunci nu pot decat sa visez la banca inchegata-n umbre.S-au pierdut prea multe vise si s-au consumat prea putine premonitii.Acum am numai o poteca goala pe care mai apare la apus, o raza de lumina pentru dementa din mine.
Prea multe sentimente false..prea putine dorinte arse...Atat de mult cere prostia?
Si cand ultima stea va fi consumata, presentimentul va ramane acelasi, intiparit pe-un perete din mintea mea bolnavicioasa, pentru vesnicie atarnat in stupizenie... Ce-ar fi sa ascult macar o data ce-mi spune subconstientul si sa uit de frica?